Era o zi de vară înfățișată, acea 26 iulie 2012. Și în timp ce ceilalți se pregăteau să plece acasă și să-și planifice vacanțele viitoare, în acea după-amiază o femeie încetase să mai lupte. O făcuse urcând la ultimul etaj al unei clădiri din Pescara, chiar acolo unde alesese să-și sufle ultima suflare.
Restul poveștii este mărturia chiriașului de la etajul doi. Vede ceva cade de sus. El crede că este o pungă neagră, unul dintre acei saci de gunoi, probabil căzut accidental. Și în schimb este Fuani Marino, femeia care alesese să moară.
Ea urcase în vârful acelei clădiri din Pescara pentru a-și lua rămas bun de la lume. Gata cu întrebări, gânduri secundare sau reflecții. Ajunsese pe margine și se aruncase în gol.
Trezește-mă la miezul nopții
Numai 12 metri au despărțit-o pe Fuani Marino de capăt. Prea multi daca le privim de jos in sus, prea putini daca le coboram intr-o coborare nebuna si necontrolata. 12 metri si apoi asf altul. Negru, dur și încălzit de razele soarelui de vară. Dar acesta nu era patul ei de moarte, pentru că Fuani nu a murit în ziua aceea.
Împotriva oricărei predicții și legi pe care le cunoaștem, ea a supraviețuit. Soarta sau averea, nimeni nu știe. Ceea ce știm, însă, este că din 26 iulie 2012 Fuani a încercat să înțeleagă, să investigheze acel moment, să dea sens tuturor acelor motive care au determinat-o să aleagă să moară. O face în fiecare zi. Cicatricile ei, cele imprimate pe trup și pe suflet, îi cer să o facă.
A făcut-o folosind instrumentul cu care este cel mai familiar: scrisul. Așa a spus-o, retrăind momentul tentativei de sinucidere și cel dinainte. Când, la doar 4 luni de la nașterea primei și unicei ei fiice, a ales să moară. O făcuse pentru că era tristă, deprimată și singură. O făcuse pentru că acum întunericul îi umplea zilele și în mijlocul acelui întuneric nu mai era loc pentru soare.
Trezește-mă la miezul nopții este povestea lui. O poveste despre moarte și renaștere, despre speranțe pierdute și găsite. Mult mai mult decât o carte, o adevărată călătorie intensă care investighează un domeniu în care nimeni nu îndrăznește să intre. Nespusul spus de protagonistul acestei povești, dar și de regizorul Francesco Patierno care a ales să transforme cartea lui Fuani Marino într-un film.
Morind de renaștere
Cu același titlu ca romanul autobiografic, regizorul Francesco Patierno a ales să se bazeze pe arta cinematografiei pentru a spune această poveste.Nu un simplu film, ci o călătorie care duce privitorul pe un teren dificil și întunecat. „Ma întreb și astăzi cum pot trăi cu mine”, se întreabă protagonista filmului.
Dacă-l întrebi pe Fuani Marino, care după luni de operație, terapie și spitalizare, a ales să povestească prin stiloul său ce s-a întâmplat. A făcut-o cu Wake me up at midnight, o carte care este o secțiune transversală a vieții trăite și nu, a bătăliilor pierdute și câștigate, a depresiei și a renașterii. A făcut-o prin derularea casetei, pornind de la originile numelui său, care nu este altceva decât unirea celor ale părinților săi, Furio și Anita. A făcut acest lucru amintindu-și anii copilăriei petrecuți la Napoli și cei ai Universității din orașul Roma.
Apoi dragostea, căsătoria, nașterea primei ei fiice și acea dorință de a pune capăt tuturor. Apoi moartea care nu o vrea, care o respinge. Și în sfârșit renașterea forțată, necesară, dureroasă.„O poveste unică – așa cum o descrie regizorul Francesco Patierno – a unei persoane care își povestește propria moarte”.